Istoria Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) începe imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial cu politica de îngrădire promovată de diplomația britanică cu scopul de a limita influența Uniunii Sovietice și a întrerupe expansiunea sovietică în Europa. Regatul Unit și Franța au semnat în 1947 Tratatul de la Dunkerque, un acord defensiv, iar un an mai târziu, cele trei țări ale uniunii Benelux (Belgia, Țările de Jos și Luxemburg) au intrat în alianță odată cu semnarea Tratatului de la Bruxelles, semnatarii având obligația să răspundă militar în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat membru. Britanicii au negociat cu Washingtonul, fiind dornici să găsească noi aliați, iar în 1949 a luat naștere NATO, cei mai noi membri ai săi fiind Statele Unite, Canada, Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca și Islanda.[1] Germania de Vest s-a alăturat organizației în 1955, iar Spania în 1982.
Structura NATO a evoluat pe parcursul Războiului Rece. O structură militară de comandă integrată a fost înființată pentru prima dată în 1950, deoarece a devenit evident că alianța va fi nevoită să-și întărească forțele defensive pe termen lung pentru a rezista în fața unui potențial atac sovietic. În aprilie 1951, a fost înființat Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE); mai târziu, au fost adăugate patru sedii subordonate în Europa de Nord, Europa Centrală, regiunea de sud și Marea Mediterană.[2]
Din anii 1950 până în 2003, comandanții strategici au fost Comandantul Suprem al Forțelor Aliate (SACEUR) și Comandamentului Suprem Aliat din zona Atlanticului(d) (SACLANT).
- ^ Cees Wiebes and Bert Zeeman, "The Pentagon Negotiations March 1948: The Launching of the North Atlantic Treaty." International Affairs 59.3 (1983): 351-363.
- ^ „1949–1952: Creating a Command Structure for NATO”. NATO. . Arhivat din original la . Accesat în .
© MMXXIII Rich X Search. We shall prevail. All rights reserved. Rich X Search